Când m-am măritat, aveam douăzeci și șapte de ani, iar soțul meu patruzeci și șapte. Ne-am cunoscut la serviciu. La început am fost angajată temporar, pentru șase luni, în locul unui coleg trimis în delegație lungă. Când contractul a expirat, nu au vrut să mă lase să plec. „Executivă, harnică, pricepută, destul de inițiativă! Nu. Un astfel de angajat nu trebuie concediat!”, au spus ei și mi-au găsit un alt post liber. Atunci tocmai se eliberase locul de secretară a directorului adjunct și mi l-au oferit mie. Pe Maxim Petrovici nu-l mai întâlnisem până atunci.
Când m-au prezentat, am fost plăcut surprinsă. Mă așteptam la un chel, mic și gras, dar șeful era înalt, brunet, sportiv, cu fire albe în păr. După un an am avut o petrecere corporativă. Atunci s-a întâmplat totul… Dimineața următoare am venit la serviciu și pe biroul meu erau flori. Șeful m-a așteptat acasă, mi-a întins o cutiuță și m-a întrebat: „Ludmila, vrei să fii soția mea?”. Desigur, am acceptat. După o lună am făcut nunta, apoi am intrat în concediu de maternitate. Am trăit fericiți, am născut trei copii.
Soțul meu a ieșit la pensie. Nu ne-a afectat prea mult financiar: primea pensie de cincizeci de mii, închiriam apartamentul lui, eu munceam și câștigam bine… Dar simțeam că se plictisește. I-am sugerat să-și găsească un hobby. Și și-a găsit: a început să iasă la întâlniri cu femei de pe site-uri de cunoștințe. Când mi-au spus, nu am crezut. Dar când l-am văzut cu ochii mei, l-am prins în fapt și i-am arătat ușa. După aceea am cerut divorț.
„Tu nu ești din fire femeiaș. Atunci de ce?” – l-am întrebat când am ieșit din oficiul stării civile. „Ești cu douăzeci de ani mai tânără decât mine. Curând nu te voi mai putea satisface ca bărbat și atunci tu mă vei înșela. Așa că m-am răzbunat preventiv pe tine…”