Fiul meu m-a invitat la restaurant. Am crezut că vrea să-și ceară scuze pentru lunile de tăcere, dar când a sosit desertul, a scos din geantă acte notariale pentru a-i dona apartamentul ca garanție pentru creditul lui. A ales un restaurant public sperând că nu voi face scenă. Amintindu-mi cum l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, am refuzat calm să semnez. A plătit nota și m-a condus la taxi. Continuăm să vorbim formal la telefon, dar adevărul doare: nu s-a întors pentru că îi era dor de mine, ci pentru că avea nevoie de semnătura mea. Cel puțin, apartamentul rămâne al meu.